Pot fi drogurile creative?

In fiecare an, la fel ca un bautor ocazional de alcool, care vrea sa-si dovedeasca insasi ca nu este alcoolic, renunt la marijuana pentru o luna intreaga. Uneori aceasta perioada poate fi trista si greu de suportat si, oricat de mult as savura un pahar de vin la cina, alcoolul nu poate inlocui marijuana.

Unii oameni, probabil, fumeaza marijuana ca sa se relaxeze si sa se distreze dar, pentru mine, motivele pentru care consum marijuana sunt mult mai profunde si mai complexe. De fapt, pot sa declar cu sinceritate ca, fara iarba, multe dintre cercetarile mele stiintifice nu ar fi fost duse pana la capat si multe dintre cartile mele despre psihologie si evolutie nu ar fi fost scrise.

In unele seri, dupa o zi lunga petrecuta in fata biroului, ma strecor in cada, aprind o lumanare parfumata si un joint mic si imi las ideile sa curga in voie – despre discursul pe care trebuie sa-l sustin saptamana viitoare in fata a 500 de oameni, sau despre articolul pe care trebuie sa-l scriu pentru publicatia „X”, ori acele ultime si dificil de gasit cuvinte de incheiere pentru cartea la care lucrez de cateva luni bune. Aceastea sunt momente in care propozitiile par sa se scrie singure. Sau, alteori, ma asez in sera mea, intr-o seara de vara, printre rosii si piersici, luptandu-ma cu intrebari despre puterea de a alege liber sau despre natura universului, si descopar ca fumatul de marijuana imi ofera noi moduri de a ma gandi la aceste teme.

Da, stiu ca prezinta riscuri, faptul ca pot fi prinsa si amendata sau chiar trimisa la inchisoare. Dar, chiar punand aceste lucruri in balanta, continui sa fumez iarba.

Atat pentru individ cat si pentru societate, toate drogurile ne pun in fata unei dileme: merita sa-ti risti sanatatea, situatia financiara si echilibrul mental?

Pentru mine, rezultatul este inspiratia stiintifica, bogatia de idei noi si imboldul catre explorare interioara. Dar, daca voi ajunge o epava din punct de vedere al sanatatii fizice sau mentale, declar pe proprie raspundere ca va dau permisiunea sa jubilati si sa-mi spuneti: “Ti-am zis eu!”.

Prima mea intalnire cu drogurile a fost un joint pe care l-am impartit cu o prietena, colega cu mine in primul an de facultate. Acest lucru se intampla la finalul perioadei de studiu a fenomenului psihedelic si flower power – iar marijuana nu era deloc greu de obtinut. Dupa zile lungi in care am fost la cursuri si am scris diferite lucrari, am ras si ne-am distrat, si ne-am bucurat de senzatia provocata de marijuana si de ideile nebunesti pe care iarba parea sa le elibereze in mintile noastre.

Apoi, intr-o noapte, ceva iesit din comun s-a intamplat – putea fi provocat de marijuana, de lipsa de somn sau de altceva ori de toate la un loc, habar nu am. Ascultam un album cu doua prietene, asezata pe jos cu picioarele incrucisate si fumasem suficient cat sa intru intr-o stare de sinestezie (transformarea senzatiilor primite printr-un organ de simt, auz de exemplu, in reprezentari vizuale, tactile sau de alta natura senzoriala). Sunetul muzicii mi-a indus cumva senzatia de calatorie rapida printr-un tunel lung si intunecat sau de imprisatiere a unor frunze deasupra unei lumini foarte puternice.

Imi plac tunelurile. Imaginea lor apare la granita dintre somn si moarte si sunt prezente in toate culturile care folosesc droguri pentru ritualuri religioase, de magie sau de vindecare. Motivul formarii lor se afla in zona cortexului visual, aflat in partea din spate a creierului, acolo unde anumite droguri interfereaza cu sistemele inhibitoare, creand modele de cercuri si spirale care formeaza tuneluri si lumini.

Nu aveam datele stiintifice la acea data. Pur si simplu ma bucuram de stare, cand una dintre prietene mi-a pus o intrebare ciudata: “Unde esti ?”

Unde eram? Eram in tunel. Nu, eram in camera prietenei mele. M-am straduit sa raspund; apoi confuzia s-a clarificat si eu priveam, de sus, o scena familiara.

“Sunt pe tavan” am spus, privind la imaginea mea de pe podea si privindu-ma cum mi se miscau buzele in timp ce spuneam, la unison, aceste cuvinte. A fost una dintre cele mai ciudate senzatii.

Prietena mea a insistat. Te poti misca? Da. Poti sa treci prin pereti? Da. Si am plecat sa explorez ceea ce, la acel moment, parea lumea reala. A fost un sentiment minunat – ca un vis in care zbori, dar mult mai real si mai intens.

Experienta a durat mai mult de doua ore si mi-o amintesc cu claritate chiar si acum. Intr-un final, a inceput sa semene mai mult cu o experienta mistica in care timpul si spatiul isi pierdusera natura lor proprie iar mie mi se parea ca ma contopesc cu universul. Ani mai tarziu, cand am inceput sa studiez experientele de iesire din corp si aproapierea de moarte, mi-am dat seama ca traisem aceste senzatii care imi erau familiare, pe care oamenii le declara dupa situatii in care au fost la un pas de moarte. Si, am vrut sa aflu mai mult.

In orice caz, nimic din ce puteam studia din fiziologie sau psihologie nu se apropia de asa ceva. Noi invatam despre creierul sobolanilor, mecanismele memoriei, nu despre minte si constiinta – ce sa mai vorbim despre mintea care, aparent, poate parasi corpul si calatori in afara lui. Atunci si asa, am decis sa devin parapsiholog si sa-mi dedic viata dovedind ca oamenii de stiinta cu mintea ingusta nu au dreptate.

Dar eu eram cea care greseam. Am devenit parapsiholog, dar zeci de ani de cercetari dificile mi-au aratat ca ESP (experientele extrasenzoriale) aproape cu siguranta nu exista si ca nimic nu paraseste corpul in timpul unei experiente de acest tip – oricat de realist ar parea experienta pentru subiect.

Desi parapsihologia nu mi-a oferit raspunsuri, eram inca obsedata de misterul stiintific: cum putem explica mintea si constiinta prin cunostintele pe care le avem despre creier? Ca oricare om de stiinta conventional, am facut experimente si cercetari si am studiat cele mai recente descoperiri din domeniile psihologiei si neurostiintei. Dar, cum subiectul investigatiilor mele era chiar constiinta, toatea astea nu mi-au fost suficiente. Am vrut sa-mi explorez propria constiinta.

Asa ca am incercat orice, de la masinarii si mecanisme ciudate la antrenamente lungi de meditatie – dar, trebuie sa recunosc ca drogurile au jucat un rol esential.

In zilele studentiei, existau acele droguri halucinogene, acele substante cu efect psihedelic, care ne incantau pe noi – iar cel mai important dintre ele era, cu siguranta, LSD-ul. Eficient in doze minuscule, si fara sa provoace dependenta fizica, LSD te poarta intr-o calatorie – “trip” – care dureaza intre 8 si 10 ore, dar care par fara sfarsit. Fiecare simt este exacerbat sau distorsionat, obiectele isi schimba forma si consistenta, senzatiile de spaima sunt eliberate din mintea ta si poti simti placerea in cele mai simple lucruri. Odata ce trip-ul a inceput, nu exista cale de iesire – nu ai antidot, nu ai nicio posibilitate sa intrerupi calatoria in adancurile propriei minti. Cand aveam 20 si ceva de ani, am luat acid de vreo doua-trei ori, si mi-a fost suficient, pentru ca acidul iti ofera trip-uri care se transforma in aventuri pe care e bine sa nu le subestimezi.

Mi-am intalnit temerile cu ajutorul multor substante halucinogene, printre care ciuperici crescute chiar de mine. Imi amintesc cum, odata, priveam o pernuta in culori vesele, doar ca sa vad cum fiecare culoare se transforma in scene de viol, mutilare sau tortura, victime care se zbateau si urlau – iar, cand imi inchideam ochii, ele continuau sa fie acolo. E usor de inteles cum asemenea viziuni se pot transforma in clasicele trip-uri rele, desi mie nu mi s-a intamplat niciodata.

In schimb, atacul violent al imaginilor m-a invatat, in cele din urma, sa-mi accept tenebrele infricosatoare ale propriei minti – sa accept faptul ca, in alte circumstante, as putea ajunge tortionar sau torturat. Intr-un fel curios, asta te face sa accepti mai usor sentimentele de vina, teama si anxietate in viata de zi cu zi. Cu siguranta, acceptarea este o unealta pe care merita sa stii sa o manuiesti – desi, cred ca sunt cai mai usoare de a invata sa faci asta.

Apoi, sunt distractia si ciudatenia LSD-ului. Intr-o excursie insorita, eu si prietena mea ne-am oprit sub coroana imensa a unui stejar, acolo unde urmele turmelor stricasera poteca si aerul fierbinte al verii uscase pamantul. Cred ca am petrecut mai bine de o ora acolo, privind uimite urmele intiparite in pamantul uscat; dealurile si vaile in miniatura; gaurile in forma de copita si crestele ascutite; modelele care se schimbau si umbrele pe care le formau. Am simtit ca stiu fiecare centimetru al acestui loc special; ca aveam o legatura intima … cu noroiul.

Dintr-o data, am observat un batran sprijinindu-se de un bat, venind incet, pe carare, spre noi. Fii calma, mi-am spus. Poarta-te normal. Va saluta si va merge mai departe.

“Scuza-ma, tanara domnisoara”, mi s-a adresat el cu voce tremuranda. “Nu mai vad bine si, in lumina asta, nu vad pe unde merg. Ma ajuti sa trec?”. Si, iata cum m-am vazut, ca intr-un vis, conducandu-l pe batran, incet, prin locul meu special – un petec de noroi uscat pe care il stiam ca pe mine insami.

Doua zile mai tarziu, prietena mea s-a intors de la cursuri, foarte entuziasmata. “L-am vazut. Omul cu batul. E real!”

Amandurora ne-a fost teama ca era doar o plasmuire a imaginatiei noastre, o halucinatie.

Aldous Huxley a declarat, odata, ca mescalina deschide “portile perceptiei”; pentru mine, a facut asta cu siguranta. Am consumat mescalina, intr-o zi, cu o prietena, la tara, plimbandu-ne printre campuri inverzite de primavara, numind diferite tipuri de flori si plante, entuziasmandu-ne de stralucirea panzelor de paienjen si privind culorile extraordinare ale cerului de deasupra noastra.


Inapoi la ferma, m-am asezat si m-am jucat cu un pisoi pana cand florile si pisoiul au parut inseparabili. Am luat un creion si am inceput sa desenz. Mai am inca micul desen cu floarea-pisoi, pe unul dintre peretii biroului meu. Pe alt perete, este o pictura in ulei cu un camp de papadii. Intr-o zi, multi ani mai tarziu, eram la unul dinte cursurile regulate de arta la care participam, iar cu o zi inainte luasem LSD. Profesorul adusese un buchet de papadii si ne daduse fiecareia cate una, asezate in sticle de lapte pe post de vaze. A mea era superba; dar nu m-am putut abtine sa desenez numai una.

Imaginatia mea era plina de papadii, si am inceput sa pictez, cu culori vii, flori mari care sa acopere toata panza. Nu voi fi niciodata o mare pictorita dar, ca multi artisti de-a lungul vremii, am descoperit noi metode de a vedea, induse de efectul unei substante chimice asupra creierului.

Asadar, pot fi drogurile creative? As spune ca da, desi pericolele sunt mari – nu numai cele provocate de consumul de droguri dar, mai ales, de cel de a te baza pe drog prea mult, neglijand munca grea si sustinuta, pe care si arta, si stiinta, le pretind. Sunt foarte multe argumente care descurajeaza creativitatea indusa de droguri.

Cu toate acestea, in cazul meu, drogurile au jucat un rol interesant: in incercarea de a intelege constiinta, am consumat substante care afecteaza creierul pe care incerc sa-l inteleg. Cu alte cuvinte, drogurile mi-au alterat mintea, care a jucat rolul dublu de investigat si investigator.

Este interesant faptul ca substante halucinogene cum sunt LSD-ul sau psilocibina (compusul chimic natural, continut de mai bine de 200 de specii de ciuperci, cu efect psihedelic), sunt cele mai putin populare printre drogurile vandute pe strada – poate pentru ca cer foarte mult de la persoana care le consuma si nu promit nici placere, nici fericire ieftina. Toti banii se duc in heroina, cocaina si alte droguri care provoaca dependenta.


Nu mi-au placut cele cateva experiente pe care le-am avut cu cocaina. Nu-mi plac infuzia falsa de incredere si energie pe care le ofera – pe de-o parte, pentru ca nu asta caut intr-un drog si, de celalalta parte, pentru ca am vazut prea multi oameni a caror viata a fost distrusa de cocaina. Dar, multi oameni o iubesc – iar dealerii se imbogatesc impingandu-i pe consumatori catre dependenta.

Este un fapt tragic. In aproape toate societatile umane, de-a lungul istoriei, oamenii au folosit droguri periculoase – dar majoritatea societatilor a dezvoltat ritualuri menite sa tina sub control si sa asigure siguranta unor asemenea experiente. In societatile mai primitive, samanii si tamaduitorii controleaza consumul drogurilor periculoase, aleg decorul unde drogurile vor fi consumate si ii invata pe oameni modul in care viziunile si revelatiile pe care le au pot fi intelese si transmise.

In societatea noastra, infractorii conduc comertul cu droguri de toate tipurile. Ceea ce inseamna ca utilizatorii de droguri nu pot sti, cu siguranta, calitatea drogului pe care il cumpara si nimeni nu ii invata cum sa foloseasca aceste instrumente periculoase.

Am avut noroc cu profesorii mei. Prima oara cand am luat Ecstasy, de exemplu, eram cu alte trei persoane, pe care le cunoscusem la o conferinta despre moarte si a muri. Era in mijlocul verii, iar ei ma invitasera sa-i insotesc intr-o plimbare la fiorduri. Intr-o dupa-amiaza, ne-am asezat si am luat cristale pure de MDMA (Ecstasy – drog cu efect empatizant, elibereaza anxietatea, induce relaxarea si incurajeaza comunicarea, exprimarea sentimentelor, atasamentul emotional) – total diferit de amestecurile infricosatoare de substante care se vand pe strada.

MDMA are curiosul efect de a te face sa te simti cald si iubitor cu toti cei din jurul tau: in doar cateva ore, eram convinsi ca ne cunoastem unii pe altii intr-un mod intim si profund. Apoi, am ales cu totii sa ne despartim si sa ne plimbam pe munte, unde aceleasi sentimente de iubire ne contopeau cu intrega natura inconjuratoare.

Mi s-a spus atunci, ca ar fi bine sa profit la maximum de primele mele experiente cu MDMA pentru ca, dupa 5 sau 6 doze, nu voi mai obtine niciodata acelasi efect. Din experienta mea, acest lucru s-a dovedit adevarat, desi prohibitia face imposibila explorarea mai in profunzime a acestor efecte. De fapt, in acest moment stim ingrozitor de putin despre efectele psihologice ale drogurilor pe care oamenii le consuma zilnic, pentru ca oamenii de stiinta nu au voie sa efectueze cercetarile necesare.

De aceea am fost nevoita sa le testez personal.

Odata, un prieten, expert in domeniu, mi-a injectat o doza de ketamina pentru ca auzisem ca imi poate provoca o experienta “in afara corpului”. Cunoscuta pe strada sub numele de K, sau Special K, ketamina este un anestezic folosit, cel mai adesea, in cabinetele veterinare, pentru are neplacuta tendinta de a genera cosmaruri.

Foloseste doza corecta, asa cum am facut eu, si esti complet paralizat, iti mai poti misca doar ochii. Nu e deloc placut. In orice caz, imaginandu-mi ca ma ridic din propriul corp, am simtit ca pot sa zbor, si am plecat spre casa sa vad ce fac copiii. Eram sigura ca i-am vazut jucandu-se in bucatarie; dar, cand am verificat a doua zi, am aflat ca dormisera in tot acel timp.

Inapoi in camera, ghidul meu a inceput sa-si tina degetele in fata ochilor mei si, imediat ce am putut vorbi, m-a intrebat cate degete imi arata. Mi se parea ca am numarat corect numarul degetelor, dar s-a dovedit ca gresisem total.

Nu am repetat experimentul. Nu era deloc la fel de interesant ca celelalte droguri, LSD, ciuperci, DMT sau mescalina, care subminau tot ce era luat de bun. Acestea sunt droguri psihedelice care ne altereaza constiinta normala de sine, punct in care interesul meu stiintific se manifesta.

De la acele prime trip-uri, am incercat multe alte droguri – cum este protoxidul de axot, sau gazul ilariant. Pentru cateva momente, am inteles totul – “da, da, asa este, asa trebuie sa fie” – iar apoi certitudinea s-a evaporat si nu am mai putut exprima ce intelesesem.

Cand a fost descoperit protoxidul de azot, Sir Humphrey Davy l-a incercat personal in 1799 si a exclamat: “nu exista nimic mai mult decat gandurile”. Mai sunt si altii a caror vizuni despre lume au fost modificate. Mi se pare cu adevarat extraordinar cum o simpla molecula poate schimba radical filosofia cuiva, chiar si pentru cateva momente si, cu toate acestea, se pare ca este posibil.

De ce iti provoaca rasul acest gaz? Ar putea fi o reactie a scurtului moment in care realizezi intelesul acelei glume cosmice ingrozitoare – aceea ca suntem numai niste formatiuni in continua transformare intr-un univers fara sens.

Incet, mintea se calmeaza, spatiul se extinde, constiinta de sine si celelalte devin de nedistins, si dorintele scad vertiginos. Este o veche metafora, care spune ca omului ii place sa urce muntele. Drogurile te pot ridica la fel ca intr-un elicoper ca sa-ti arate cum se vede de sus, dar nu poti ramane acolo.

Pana la urma, trebuie sa urci singur acel munte – prin metoda dificila. Chiar si asa, permitandu-ti fie si numai o ocheada, drogurile iti pot oferi inspiratia sa continui sa urci.


De: Sue Blackmore